Pe scenă sau la morgă

râsu' - plânsu'

foto Andrey Bobir

Pe scenă sau la morgă

Teatrul Național București, „O scrisoare pierdută”, o mie jumate de oameni în sală (pe vremea aia se putea sta pe scări și pe strapontine). Distribuția era de vis: Ștefan Iordache, Mircea Albulescu, Ion Lucian, Florin Zamfirescu, Răzvan Vasilescu, Radu Gabriel, George Ivașcu, Magda Catone și, cu un car de noroc, îmi fac loc și eu pe afiș. Ce poți să visezi mai mult la nici treizeci de ani? Bașca, nenea Mircea (domn’ profesor Albulescu), care-l juca pe Farfuridi, mă ia cu dumnelui în cabină!!! Un cuplu rar: Farfuridi- Brânzovenescu. Mestrul și... margaretul :))! Cu două ore înainte de fiecare spectacol începeam ritualul: „Mariusule, ușor puiule, bârâ-bâra, bâra-bâra și abia la momentul important: PAFFF! Hai, cu prima scenă!” - și asta o făceam seară de seară, stagiune după stagiune. Totul era ca un ceasornic perfect. Măsură, precizie, respect. Nimeni nu „trăgea” la poantă, nimeni nu ieșea în evidență. Tic-tac-ul succesului suna temperat și zdrobitor de profesionist. Zeci de mii de urale, sute de mii de râsete, milioane de aplauze.

Cum ziceam, Teatrul Național București, „O scrisoare pierdută”, o mie jumate de oameni în sală. Eu, în mod cu totul excepțional, sunt „iertat” de repetiție (veneam val-vârtej de la o filmare). Mă „îmbrac” în Brânzovenescu pe urcarea liftului, mă pudrez direct în culise, regizorul tehnic (nenea Zecheru) îmi trântește un „Doamne-ajută!” la ureche, geanta diplomat în palmă și apoi, scurt, mă-mpinge pe scenă.

Lumina violentă a reflectoarelor și „melodia” nouă, pe care-o auzeam de la nenea Mircea, mă blochează: am impresia că am nimerit în altă piesă. E coșmarul ăla când te fugăresc unii și tu ai picioarele de plastilină. De data asta nu visam, eram pe scenă, dar exact așa făceam: visam c-alerg prin mlaștină. Voiam să strig, dar gura mi-era cleioasă iar privirea mi-era împăienjenită. Nu reușeam să-l văd, nu puteam nicicum să țin ritmul cu meșterul. Jocul profului, nenea Mircea, e... altfel astăzi. E mult mai energic, mai gălăgios, mai „expansiv”. Profu’ nu mă privește, nu m-ascultă: joacă singur. E clar, e supărat foc pe mine. „Jur, n-o să mai lipsesc niciodată la repetiții! Iartă-mă profu’, știu, de la dumneata am învățat: la scenă nu întârzii decât dacă ești pe targă sau la morgă! E pentru prima și ultima oară! Nu mai fac!” asta am să-i spun la pauză, după prima scenă... Așa am să mă scuz... și asta, numai dacă supraviețuiesc pân-atunci!

Noul Farfuridi e de un cabotinism feroce. Sala e-n delir, eu... abia exist. Profu’ pare că „trage” la public: nu ratează nicio nuanță comică, o stoarce de orice urmă de haz. Mulțimea savurează fiecare grimasă a meșterului ca un rătăcit în deșert, care, după zile-ntregi de secetă, a dat din nou de apă. Publicul își satură setea, în timp ce meșterul rupe zăgazurile și inundă scena și sala. E imens ce face, e copleșitor, e... (așa am simțit eu atunci)... e înecător. Vă zic, aveam senzația, la propriu, că dacă nu se temină mai repede, voi sfârși sufocat direct pe scândură! Reușesc să scot capul din „apele-nvolburate” și apuc s-aud, eliberator, ultima replică: „...iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători... Salutare, salutare, stimabile!...” Apoi, ca un strigăt de izbândă, rag și eu „Salutare!” și mă prăbușesc în culise, în brațele regizorului tehnic.

-        Ia, zi cum e? mă trezește din leșin, nenea Zecheru.

- Ăăăăă, habar n-am... e meșterul supărat pe mine?

- Poftim?!

-  ... c-am lipsit la repetiție!

- Nuuuu! Tu n-ai aflat?

- Ce?

- Copile, tu pe ce lume te afli?

N-o mai lungesc, un accident tragic tocmai îndoliase familia meșterului. Era ceva de nesuportat și de nepovestit. Abia atunci am priceput: doar o durere cumplită putea să nască disperarea aceea de a obține râsete. Un oximoron sfâșietor.

Cu mare greutate am dus spectacolul la bun sfârșit; nici nu mai știu dacă am zis toate replicile sau am făcut tot ce trebuia pe scenă. Mult mai târziu, în întunericul din cabină, de pe locul gol al meșterului, care plecase demult să-și plângă suferința, parcă am reauzit învățătura: „Mariusule, nu ești pe scenă decât dacă ești pe targă sau la morgă!”

După ce-am izbucnit în plâns, am avut curajul să-i răspund spectrului, pe care numai eu îl vedeam: „Domn’ profesor, eu n-o să pot să fac niciodată așa ceva! Să nu vă supărați pe mine, dar nici nu vreau! Vă jur, e prea dureros!”

La cinșpe ani după asta, plecarea mamei m-a contrazis violent. Un turneu în străinătate, care implica mii de oameni, m-a obligat să fiu pe scenă. Sigur că lumea m-ar fi înțeles dacă nu făceam deplasarea, dar așa am judecat atunci. Mi-am zis că pentru mama nu se mai poate face nimic, însă pentru miile de oameni care abia asteptau să ne vadă... ar trebui să joc. Am jucat. N-am fost nicicum: n-am șarjat inutil și nici n-am derapat necontrolat. Am zis, decent, replicile și abia a doua zi, într-o catedrală spaniolă, am reușit s-o plâng cum se cuvine pe mama. Abia atunci am îndrăznit să sper c-o să mă ierte pentru că n-am fost la dumneaei la înmormântare.

Acum, după alți patru ani jumate, în liniște, la terapie intensivă, bunul meu tată se stinge încet-încet. Biiip, pauză, biiip! Nimeni nu știe exact când va veni clipa. Ce e sigur, e că timpul, pentru el, a început să se dilate. De data asta am simțit că, până nu se duce cu totul, ar trebui să fiu alături de el. Iar dacă cei de sus ne aud, aș mai avea o vorbă cu meșterul Albulescu:

- Domn’ profesor, o să mă doară tot restul vieții că am lipsit de la înmormântarea mamei. Te rog să nu te superi, dar când tata se va așeza lângă dumneaei, eu voi fi acolo! După aceea, spectacolul poate să-și continue, firesc, nesfârșitul șir de oximoroni.

Noiembrie 2022